călătorind prin lumea-amară, de suflete pierdute,
el, cel mai alb cal zbiară
dorinţa să şi-o-nfrunte.
uitând o lume-ntreagă
el alerga prin vânturi
cuprins de-a sa pieire,
întunecându-şi gânduri.

iar calul cel mai negru
din colţ de călimară,
zdrobind a lumii maluri,
se pregătea să piară.
el vede armăsarul
ce-n frunte-i încolţea
o stea cu cinci petale,
uitând-o pe a mea.

Citeste mai departe…

când un glonte cu-a sa faimă
putrezeşte de-a sa milă
şi-i sortit de-a sa greşeală
să se-ascundă-n viziună,
ei, atunci e jale mare
şi-i uitat de lumi, săracul,
şi-i sortit să rătăcească
prin pământuri, ca dovleacul.

urmărind prin călimare
ÅŸi prin tocuri, prin caiete
vreo pată de cerneală
zbârnâind pe la ureche,
nu găsii nimic în’luntru
decât viaţă, fum şi scrum,
şi-n zadar mai căuta-voi,
ce va fi, este acum.

e un gol imens de lauri,
e o fire prea mârşavă
ca să rătăcească-n lume,
el, cu mintea lui bolnavă.
e un colţ uitat de ceruri
un surâs de-abia format
ce de-un singur fir se ţine
să pornească în păcat.

Citeste mai departe…