când un glonte cu-a sa faimă
putrezeşte de-a sa milă
şi-i sortit de-a sa greşeală
să se-ascundă-n viziună,
ei, atunci e jale mare
şi-i uitat de lumi, săracul,
şi-i sortit să rătăcească
prin pământuri, ca dovleacul.

urmărind prin călimare
ÅŸi prin tocuri, prin caiete
vreo pată de cerneală
zbârnâind pe la ureche,
nu găsii nimic în’luntru
decât viaţă, fum şi scrum,
şi-n zadar mai căuta-voi,
ce va fi, este acum.

e un gol imens de lauri,
e o fire prea mârşavă
ca să rătăcească-n lume,
el, cu mintea lui bolnavă.
e un colţ uitat de ceruri
un surâs de-abia format
ce de-un singur fir se ţine
să pornească în păcat.

o, ce-n lume te mai ţine ?
ce mai vrei tu de la ea ?
decât arme, tu, nebune,
pune mâna pe-o nuia
ÅŸi te arde pe spinare,
peste buze, la urechi
şi în nas planteaz-o floare
şi în gură trei perechi

de omizi şuierătoare
şi de vulturi visători
şi-ncă una de matale
să nu uiţi, cumva, să zbori.
şi apoi străbate marea-n
lung ÅŸi-n lat, ÅŸi-n sus ÅŸi-n jos
şi, uitând a lumii lume,
stai acolo pe un os,

peştii să îţi dea ocoluri
şi-un rechin de-ai să dresezi
ai să vezi că fosta lume
e mai proastă decât crezi.
le e teamă de o boală
ce oricum era sortită.
decât peşte într-o plasă
mai bine-aici, sus, omidă.

târâtoare fără graiuri,
tăietori de frunze, mari,
se aleg cu vechi coclauri
ÅŸi cu doi pui de stejari.
şi dintr-unul fac o barcă
ce pluteşte în adâncuri
ÅŸi din altul fac sicrie
să se-ngroape între sfârcuri.

copilaÅŸi cu-ale lor mame
se înghesuie prin trenuri
şi se duc în lumea largă
ca să caute îndemnuri.
iar când luna nudă-adoarme
şi când soarele apune,
om să fii ÅŸi te-ntrebi: “oare
ce să caut pe-astă lume ?”