călătorind prin lumea-amară, de suflete pierdute,
el, cel mai alb cal zbiară
dorinţa să şi-o-nfrunte.
uitând o lume-ntreagă
el alerga prin vânturi
cuprins de-a sa pieire,
întunecându-şi gânduri.

iar calul cel mai negru
din colţ de călimară,
zdrobind a lumii maluri,
se pregătea să piară.
el vede armăsarul
ce-n frunte-i încolţea
o stea cu cinci petale,
uitând-o pe a mea.

şi-aşa ei alergară,
cuprinÅŸi de temeri sacre,
prin munţi şi călimare,
prin văi pustii şi ape.
iar cel alb cal porneÅŸte
să cucereasc-un munte
iar lumea ce-l admiră
se-opreşte să-l asculte.

şi atingându-i vârful
cel plin de pietre mari,
şi tari şi ascuţite,
pătrunse în stejari,
el se opri în locuri,
nebănuind vreodată
că iadu-l urmăreşte
zdrobind orişice piatră.

iar calul negru-ajunge
şi el pe vârf de munte,
de-atâta-nghesuială
se sperie să-nfrunte
o inima-aşa goală
de doruri şi trăiri,
ÅŸi totuÅŸi el se-ntoarce,
se-neacă în măriri,

copite ascuţindu-şi
şi pregătindu-şi ţinta
se-ntoarse să lovească
în inima şi mintea
ce focuri iar chemară
ÅŸi suflete strigau
s-ascundă-n călimară
pe cei bruneţi ce n-au

ce face-n lume singuri,
ce n-or cerşi vreodată
vreo umbră de iubire,
căldură-naripată.
şi ele-l ajutară
crăpând tot piscu-n două,
tot muntele surpându-l,
clădind o lume nouă.

ÅŸi totusi sta acolo,
ceva pe-un galben nor,
o stâncă-naripată,
iubindu-şi al său zbor,
ÅŸi-un cal mai alb deasupra,
jumate de petală,
uitând de călimara
din floarea cea amară.