făţiş aş fremăta un codru
şi aş trăi o lume toată,
de toată frunza ce mai zbiară
ar fi-ntreagă-mbălsămată.

şi aş cânta unui vid sprinten
ce dăinuie de mii de ani,
un singur sunet de-ar cunoaÅŸte
să cugete cu ai săi bani.

o floare aş uita pe dată,
cu al său jalnic, demn îndemn,
dacă petala-ar fi o fată
ce sânu-i e sculptat în lemn.

şi aş clădi o lumânare
ce scutura-va-ÅŸi ochii-n sus,
dacă pe gura-i este-un cântec
ÅŸi ochelarii pe nas puÅŸi.

şi înc-o dată aş mai râde
la câinele ce-n suflet e,
dac-aş putea să le mai gâdil
pe ielele, chitarele.

şi aş uita al râmei suflet
ce rătăceşte în pământuri,
de n-ar ascunde el, în sine-şi,
o dragoste de ploi şi vânturi.

ÅŸi aÅŸ uita ÅŸi tot apusul,
al soarelui măreţ măcel,
de n-ar urma o contopire
cu luna ce înfige-n el

o plapumă de ochi sălbatici
ÅŸi o iubire de temut,
a mea pentru cei dornici aÅŸtrii
să-nfrunte lumea c-un sărut…

fără scut…