ferit-am fost şi fi-voi iară
de lacrime, cenuşe, lut şi pară,
însă veni-va vremea când din cerul ‘nalt
o stea ascunde-se-va în neant.

şi dacă plin de boli şi suferinţi
voi fi, ori mort cu-o floare strânsă-n dinţi,
atuncea când acel moment vă spun că este
să m-azvârliţi din piscuri, ca-n poveste,

din piscuri ce în veci fi-mi-vor surori,
din creste-naripate, colţ cu flori,
din vârful munţilor ce-atunci îi chem,
din vechi păduri ce toţi le vrem.

şi-apoi culegeţi steaua mea
fără de suflet însă tot o stea
şi duceţi-o şi-mbălsămaţi-o-n blânda mare
ce răsuna-v-un cântec înspre zare.

voi, stelelor în alte părţi plecate,
surzi-veţi, veţi renaşte din păcate,
acel mârşav, patetic cântec ascultând,
vă veţi cunoaşte, stelelor din vânt !

doresc ca o pădure-ntunecată
de frunze de copaci, de luna mată,
să-mi fie veşnic şi pe veci sortit mormântul,
s-ascult tot timpul cum îmi cântă vântul.

pădurea fi-va pe un mal de mare
înalt cât lată-i o cărare,
dosită de privire-a altor stele
ce trec prin lume pale, efemere.

iar când sfârÅŸi-veÅ£i ast’ lucrare,
să v-aruncaţi cu totii-n mare,
de-acolo, poate, auzi-veţi
mai bine, acel cântec îl zări-veţi.

şi surzi şi orbi să-ntoarceţi l-ale voastre
privirile de mincinoase astre,
culegeţi cântece de-albastre veri
şi faceţi să răsară primăveri.

şi-aceste primăveri când vor apune
să lase şi urmaşilor un nume,
al lor, al meu, al mamei sau al tatei,
c-o stea cu marea, muntele ÅŸi codrul frate-i.