ce ninsă e zăpada !
ce soare luminează
a oamenilor faţă
ce-n gheaţă-adânc oftează ?

ce nins e tot omătul !
ce gurile placide
mai zice-vor ÅŸi-nghite-
-vor-mai niscaiv-omide ?

ce fulguită-i viaţa
de suflete pribege,
de nopţi nemaidormite,
de omi fărădelege !

ce-nzăpezită-i neaua !
ce dalbă e zăpada !
ce soare este-n hornuri ?
e moş crăciun cu steaua !

e steaua ce răsare
din ceru-adânc, înalt,
şi sufletele mişcă
şi mişcătoare cad

într-o visare sumbră,
cadou despachetând,
că trece înc-o vreme
şi ele-s tot plângând.

şi râd la călimare
şi cântă la pereţi
iară uitarea cruntă
se mistuie-n boscheţi.

dar renul se apleacă,
adulmecându-şi fânul,
ÅŸi-n veci are s-aÅŸtepte
să vină-al lui, stăpânul.

şi-mbătrânind de ură,
iubire şi dorinţă,
privind printr-o fereastră,
cătând o biruinţă,

are să-l vadă-nluntru
bând cupe de vin fiert,
înconjurat de puştii
cu un cadou inert:

căldură sufletească,
iubire, şi mânie
scăldată-n ajutorul
ce inima sfâşie.

“nu mai contează, dară,
stăpânul nu mai vine…
am să-l închid în copcă,
în strune, în sicrie !…”