de-abia aştept să îmi văd munţii
cei plini de verde-mbătător,
de alb, de hanuri, văi şi creste,
prin ei sunt veşnic călător.

de-abia aştept să îmi văd luna
cea palidă şi pururi cea departe,
o văd plângându-mi ziua în fereastră,
o văd zâmbindu-mi noaptea, mai aparte.

de-abia aştept să îmi văd trenul
ce cântă-ntr-una de pe şine
ducându-mă spre locuri luminoase
şi-ntunecate ce le simt în mine.

de-abia aştept să-mi văd părinţii
cei ce de-o veşnicie mă alintă
cei ce în veci fi-mi vor aproape
ca salcia plângândă lângă plută.

de-abia aştept să-mi văd chitara,
din strunele-i eu mândru cânt să spun,
un cântec ce pe oameni îi apropie
şi, tot mai buni, pe gânduri să îi pun.

de-abia aştept să-mi văd iubita
cea ce cu ochii mă doreşte,
cea ce-mi ascultă versul, cântul,
ÅŸi ce iubesc eu toate le iubeÅŸte.